de Alexandru Macedonski

Pustie și albă e camera moartă…
Și focul sub vatră se stinge scrumit…
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.

Pustie și albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit…
E-n negura nopții un alb monolit…
Și luna-l privește cu ochi oțelit.

Nămeții de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit… —
Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, și mort e poetul…
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit…
Iar crivățul țipă… — dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer…
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…
Și luna e rece în el, și pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește…
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Și flacăra spune: „Aduc inspirarea…
Ascultă, și cântă, și tânăr refii…
În slava-nvierii îneacă oftarea…
Avut și puternic emir, voi să fii.”
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.

Răstriștea zăpezii de-afară, dispare…
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul…
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc… —
Havuzele cântă… — voci limpezi șoptesc…
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.

Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.

Și el e emirul, și toate le are…
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.

Spre Meka-l răpește credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.

Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.

Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată și ziua când robii și-armează…
Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.

Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă…

S-oprește, o clipă, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…
Și lacrima, clară, lucește, și pică…

Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.

E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață…
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.

De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?… — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.

Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește…
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește…
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult.

Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Și el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.

Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.

Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeața de oază cu dor așteptată…
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele…
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.

Și tot nu s-arată năluca sublimă…
Și apa, în foale, descrește mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu…
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.

Și tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc…
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc…
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă…
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.

Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile…
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare…
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Și foamea se face mai mare — mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți…
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți…
Bat tâmplele… — ochii sunt demoni cumpliți.

Abia mai pășește cămila ce-l poartă…
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă…
Dar iată… — părere să fie, sau, ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește… Emirul puterea și-o strânge…
Chiar porțile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă…
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
şi poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte
Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint,
şi tot către ele s-ajungă zoreşte,
Cu toate că ştie prea bine că-l mint
şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufaşă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit,
şi vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă…

Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă…
si-n Meka străbate drumeţul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…

şi moare emirul sub jarul pustiei
şi focu-n odaie se stinge şi el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
şi frigul se face un brici de oţel…
Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă, — ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
ş-acea izolare, ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare…
Murit-a emirul sub jarul pustiei.

Noaptea de noiembrie

de Alexandru Macedonski

Domnului V. A. Urechia

Autorul închină ca dovadă de admirațiune, pentru ilustrul autor al Vornicului Bucioc și al altor scrieri de înaltă valoare literară.

To die is landing on some silent shore
Where billows never beat, not tempests roar.

Samuel GARTH
Deunăzi către ziuă visasem că murisem…
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam.
Intrau în curte cioclii cu fața uscățivă;…
Călări intrau în treapăt și doi sau trei ostași;…
Veneau la urmă popii, ca buturii de grași,
Cu pântece rotunde umflate de colivă.
În albe sovonite sub flori de lămâițe,
Vin fete-nchiriate să-mi țină de panglici;
Apoi o-ntreagă ciurdă de-orbeți și de lelițe…
Pomană când se face, se află și calici!

Dar muzica e gata și popii s-află gata,
Și toți vor să mă ducă mai iute lângă tata
Ce doarme-n uniformă, gătit ca pentru bal,
Alăturea cu spada de-ostaș și general.
Ziarele, chiar ele! unindu-se, mă rog,
Pe pagina a treia mi-au pus un necrolog.
Discursuri, de-altă parte, turnatu-s-au mai multe,
Și pare c-o să fie și lume să le-asculte…
„Sărmanul Macedonski, s-a dus, ca o clipire,
Ca rază, ca scânteie, ca vis, — et caetera–.
O moarte nendurată a vrut a-l secera
Și muzele vor plânge, rămase-n văduvire.”
Parada, cum se vede, e bine întocmită…
Am popi, jandarmi și fete, iar poarta e cernită,
Spre gloria-mi cea mare, de sus și până jos,
Și nu-mi lipsesc discursuri ș-anunțuri prin gazete…
Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă…
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?… Dar cioclii?… Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?…
Femeia ce ne scaldă?… Dricarul și trocarul?…
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?… Groparul?… Colivarul?…
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?
Dar faptul că dădaca, chemată să ne crească,
Zadarnic cu strigoii ar vrea să ne-ngrozească?
Dar câte și mai câte pe care le-am uitat
Venind să ne deschidă al morților palat?

Coșciugul meu în fine e dat în jos pe scară…
O muzică-l primește cu jalnica-i fanfară;
În urmă-i se aude suspinul năbușit
Al scumpelor ființe ce-n lume m-au iubit.
În negru, și în lacrimi, prietenii-mi s-arată,
Iar mumă-mea-ntre dânșii apare leșinată,
Pe când pornește dricul ș-al lui întreg convoi,
Cu doi jandarmi nainte, cu doi jandarmi napoi.
Și ce?… E cu putință?… Paradă și onoare
Pe când aveam speranța să mor într-un spital?
Și ce?… Se plânge încă acela care moare
Și nu mai este viața un comic carnaval?
Și ce?… N-au să mă ducă pe masa de disecții?
Și ce?… N-au să-mi împartă cadavrul meu în secții,
Și n-au să-mi pună oare nici creieru-n cântar,
Luând apoi pretextul de lacrimi și de-afecții,
Pe groapă au să-mi toarne pietroiul tumular?
Dar ce-am fost oare-n lume?… Ce cugete sublime
Veniră să mă-nalțe trecând pe harpa mea?…
Cioplind mereu la versuri, cioplind mereu la rime,
Făcut-am ca să plângă pe cine mă citea?
Umblat-am printre stele?… Urcat-am prin văzduhuri?
Chemat-am împrejuru-mi năprasnicile duhuri?…
Și fost-am prins, vreodată, furând — precum se fură –
Din perlele ce vecinic se cer pentru dantură?…
Sau premii academici căzură-asupra mea
Cu gloria lor falsă și suma lor mai grea?

Cântat-am, la ocazii, așa precum se cântă,
Măriri de contrabandă sub masca lui Caton,
Și-n cele două taberi ce zilnic se frământă
Jertfit-am vreodată la glorii de carton?
Fundat-am oare-n țară Republici dintre-acele
Prin care-ajung, atâția! dinastice proptele;
Făcut-am oare-n lume ceva — ca să fiu demn
De astă-ngropăciune, cu muzici triumfale?…
Sau poate am prieteni la Bănci naționale,
Și popii-nfățișează al dragostelor semn?
Nimic din toate aceste… Nimic, — din fericire!
Prietenii ce lasă ai soartei prigoniți
Avuți dacă se află sunt numai prin simțire,
Și mor deopotrivă de plânși și de iubiți.

Parada însă trece pe Podul Mogoșoaie
Și-ncepe ca să pice o burniță de ploaie…
Dau fuga trecătorii… efectul e stricat
Și mumă-mea scontase al pensiei mandat
Jertfind o lună-ntreagă din zilnica ei hrană,
Nevrând ca să mă-ngroape orașul de pomană.
Dar iată că prin geamuri, privind din cafenele,
Pe când își beau în tihnă știutele cafele,
Samsarii se întreabă să afle de-a murit
Vrun negustor de bursă or vrun lipscan falit?…
Pe loc ce li se spune de mine, — își urmează
Vorbirea ce-ntr-un singur cuvânt se însumează
Câștigul!… — Epopee de-atâtea mii de ani,
Divină Comedie având ca titlu: Bani!
Poemă ce cuprinde amor, dureri, plăcere,
Cu Raiul în urcare, cu Iadul în cădere;

Câștigul, — ce se-nalță pe-același piedestal,
Moral întotdeauna și vecinic imoral;
Câștigul, ce-n picioare călcând virtute, lege,
Trufaș înaintează spre tronul său de rege,
Și-n templul Bogăției intrând, triumfător,
În hohotul monedei sub bolte se așează,
Iar galben ca metalul din care se formează
Apasă-asupra lumii ș-o ține sub picior.
Mulțimea, fermecată de falșa maiestate,
Se-nchină umilită l-această zeitate,
Iar sufletul în care pătrunde — ars, — și trist,
Din cerurile nalte, trăsnit e prin noroaie,
Căci aripa-i semeață deodată se-ncovoaie…
Se face grea ca plumbul purtând pe Antichrist.

Parada ajunsese în Strada Franțuzească…
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obștească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău,
Iar alții, în credința că ortu l-am dat popii
Din oftică sau tifos, batistele scoteau
Și, dându-se-ntr-o parte, la nas și le puneau,
Crezând că-i molipsește mirosurile gropii.
Când însă Bucureștii, în care-am suferit,
Rămase-n urma noastră în ceață învelit,
Cu turnuri de biserici, cu teatre și palate,
Cu-ntreaga lui satiră de lux și de păcate,
Cu oameni ce declamă strigând: Patriotism,
Împinși de-aceleași patimi ș-același egoism,
Cu corpuri fără inimi și țeste fără creieri,
Sub care cântă-atâția stigleți, ș-atâția greieri;

Oraș în care zilnic, Dreptatea, în genunchi,
De corbii sugrumării e roasă la rărunchi;
Prăpastie în care virtutea este-o crimă,
Și crima cea mai neagră, virtute mai sublimă,
Gomoră renăscută, ce poartă-n al ei sân
Pe lângă-a ei pieire pe-a neamului român;
Când el rămase-n urmă, zăcând în jos pe vale
Cu falșa-i bucurie mai tristă ca o jale,
Și când, încet, urcarăm costișul înverzit –
Lăsând pe mâna dreaptă clădirea afumată
Din care-n lumea largă pornisem altădată
Atât de tânăr încă și-atât de fericit, –
Pe marginea șoselei doi oameni s-arătară,
Era un copilandru, era un biet moșneag
Copilul plin de viață — bătrânul în toiag,
Și dricul ajungându-i căciulile-și luară.
Țăranii nu știu carte, dar dânșii-n drumul meu
Din inimă șoptiră: „Să-l ierte Dumnezeu!”

Era-n apusul zilei și „Stâlpii” se citise…
Deschisă ședea groapa, coșciugul sta deschis,
Și soarele o rază de-adio îmi trimise,
Spărgând o clipă norii din naltul său abis;
O rază înmuiată în cerurile-albastre,
Ce-n cale adunase tot focul de prin astre,
Și care-n cimitirul, cuprins încet de seară,
Căzuse luminoasă pe chipul meu de ceară.
Dar plânsetul răsună: — Momentul e solemn;
Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn,
Și-n raza ce apune, și-n vântul ce șoptește,
Și-n jalea ce pe fețe adânc se-ntipărește,

La marginile groapei mă poartă — mă depun…
Pe țărmii veciniciei cu brațe-ncrucișate
Aștept ca să m-arunce prăpastiei căscate
Din care, cine știe? voi naște mult mai bun.
Un popă, ce uitase pe piept a-mi pune cruce,
Se uită împrejuru-i, o cere, și s-aduce…
Aș vrea să-i pot a-i spune că nu voiesc s-o port,
Că-n viață am purtat-o pe umerii-mi legată,
Ducându-mi tinerețea sub dânsa-ncovoiată –
Dar crucea te urmează oriunde — viu sau mort.
Alături cu coșciugul zăcea un sac de oase…
Era un Babel groaznic de craniuri hidoase
Pe care stau șuvițe de păr înțărânat;
Iar unul dintre ele, zdrobit de-al vremii dinte,
În lume îmi zâmbise cu fața-i de părinte,
Lăsând deschisă ușa l-al inimii palat.
Deșertăciune-a lumii!… — O mumă ce-l născuse,
O soră ce pe brațe-i în cântece crescuse,
Cu cerul și cu raiul în ochii ei de-azur, –
Alăturați prin moarte, — femur lângă femur,
Și țeastă lângă țeastă, — un sac îi încăpuse.
Înapoi Manfred și Faust, adânci cugetători,
Fantasme ce-n veghere ședeați până la zori,
Problema urmărită lăsarăți tot problemă,
Și voi v-ați pus pe frunte o falsă diademă.
Ați invocat pe oameni, ați invocat pe zei,
Urcatu-v-ați prin lumea de umbre și de vise,
Servitu-v-ați de cuget ca punte peste-abise,
Dar groapa vă sfidează, rânjind din fundul ei.
Priviți-o, și răspundeți, de-aveți ce ne răspunde…
Pătrundeți nepătrunsul și spuneți-ne, unde

Ne ducem când mormântul asupra-ne s-a-nchis?
Un vis e oare moartea? sau viața e un vis?
Tăceți?… Voi nu răspundeți?… Rămași fără cuvânt,
Pe buze v-au scris viermii răspunsul în mormânt.

De tot se înnoptase și lumea cu grăbire
Pe-acasă se-ntorsese — pătrunsă de uimire…
Uimire trecătoare că iată-mă-ngropat
Și omul care cade e repede uitat…
Furtuna când pe aripi de vânturi se aduce
Ce-i pasă unei frunze de frunza ce se duce?
E oare mai puțină verdeață în păduri
Sau umbră mai puțină sub bolți de frunzături?…
O floare dacă naște și-ndată dacă moare,
Se face în grădină un gol pentru o floare?
O stea dacă lucește stingându-se pe loc,
Sunt stele mai puține în cerul plin de foc?
Natura-și urmărește sorțirea nencetată,
Și steaua ce se stinge și frunza cea uscată,
Verdeață, flori, insecte, și tot ce este viu
Se duc fără să lase o lipsă cât de mică…
Un om dacă dispare, un altul se ridică,
Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu.

Orașul sta pe vale culcat cu nepăsare…
Pe uliți s-aprinsese lumini de felinare…
Trufia în trăsură, Mizeria pe jos,
Lărgea prin tot orașul un haos zgomotos…
Șampanie la Capșa beau mulți făcând paradă
De golul cel din creieri, de plinul cel din ladă…

Dar ușile la teatru deschise se aflau,
Pe scenă Mușchetarii cu zgomot se jucau…
Ce vreți?… Pe-atuncea vremea era înapoiată,
Cohorte fără număr n-aveam stejari și brazi…
De scrieri, sărăcia era neasemănată…
Aveam un Odobescu — n-aveam pe cei de azi…
Directorul, în lipsă de iepuri, ca să-mpuște, –
Din loje, cu mândrie, făcea vânat de muște;
Sion, Ventura, ş-alţii, alături dormitau;
Urechiă-şi da silinţe tihnit la loc să şeadă…
Vedea cu ochelarii, şi tot nu vrea să creadă…
Coriştii, şi artiştii, ca fiarele urlau…
Era un demn spectacol de teatru, pentru care
Luptaseră atâţia jertfindu-și a lor stare,
Voind să se înalţe un templu literar
Cu piesele române cusute la dosar.
Era un demn spectacol de-a ţării propăşire
Să vezi că galeria aplaudă-n uimire
La-ntâia detunare de puşcă sau pistol,
La-ntâiul semn de patos, la-ntâia sforăire,
Înscrise sau nenscrise în fiecare rol.
Cortina cade. — Piesa e foarte-aplaudată…
Dar lojile sunt goale sau date fără plată…
Director peste teatru fiind un vânător,
Mă rog, de ce n-am pune şi piese de obor?
Părerea mea desigur că este-mpărtăţită,
Scânteia de talente fiind înăbuşită,
Şi publicul urmându-şi să fie, tot ce-a fost
Făptură nenţeleasă — nici om de duh, nici prost.
Privind cu nepăsare la tot ce se petrece,
Mai rece e ca mine în groapa mea cea rece,
Şi-ndată ce s-arată prin el câte-un smintit

Ce-ar vrea ca să ridice o voce revoltată,
Povara calomniei, s-o poarte, ca răsplată,
I-o pune în spinare, şi totul s-a sfârşit.
Mergi, tristă Românie, pe calea începută,
Şi voi, iubiţi prieteni, petreceţi sau cântaţi,
Lăsaţi-mi însă mie odihna cea tăcută,
Lăsaţi-mi visul morţii şi nu mă deşteptaţi.
Ce-mi pasă dacă lumea a fost şi e tot lume?…
Ce-mi pasă de rămâne cum e, şi cum a fost?…
Ce-mi pasă de se-ntreabă sau nu de al meu nume?…
Prin moarte câştigat-am obştescul adăpost.
Şi iată… — O suflare ce ramurile-atinge
Se pare că închide la zgomot orice porţi,
Şi luna se ascunde, şi candela se stinge
Pe pietrele-nvechite, pe crucile de morţi.
Tăcere!… Este ceasul de negură şi taină…
Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină…
O rază nu se vede în cer nici pe pământ…
Aștept cu nerăbdare ca morţii să se scoale,
Lăsând să le rămână coşciugurile goale,
Dar mut îmi e mormântul, şi mut orice mormânt.
Şi ce?… Nimica încă?… Nimica decât noapte?
Nici ciocnete de oase, nici rânjete, nici şoapte?
Dar oare ce fac morţii? — Să vină! — Voi să ştiu.

Gândind aceste vorbe, vederile-mi senine
Zăreau din fundul gropii, târându-se spre mine,
Un şir de viermi oribili cu corpul cenuşiu;
Cu toții, pe coșciugu-mi, se urcă sau s-agaţă…
S-apropie minutul cu dânşii să dau faţă…
Puterea îmi lipseşte să-i calc şi să-i zdrobesc,

Şi ei, rozând capacul coşciugului, vorbesc
„A! iată, zice unul, e omul ş-a lui fală…,
Priviţi-i slăbiciunea sub piatra mormântală,
Şi el a fost în lume întâiul dobitoc!
Mânca pe celelalte ca lupul într-o turmă…
Mâncat va fi acuma de cele de pe urmă;
Loc viermilor să intre!”
Şi viermii-avură loc…

Intrară câte unul prin scândurile roase…
Pe talpa cizmei mele urcau, urcau mereu,
Sudoarea într-o clipă m-ajunse pân’ la oase,
Voii să strig… — Dar somnul cel vecinic este greu.
Mârşav, deodată, unul, pe buze mi se prinse,
Înfig doi alţii-n pulpe mandibulele lor,
Pleoapele la urmă de-un roi îmi sunt atinse…
În ochi îmi intră zece… — Era îngrozitor.
Simţii atunci în mine o repede schimbare…
Părea că mă duc îngeri pe-o dulce legănare…
Lăsându-mi învelişul la viermii din mormânt,
Pluteam prin al meu suflet, mai sus de-acest pământ.
Eram împins de-o forţă şi tainică şi mare,
Şi aripe de vultur răpindu-mă în zbor,
Purtat pe-o rază-albastră, ca raza de uşor,
În casa părintească, muiat în foc de stele,
Intrai pe o fereastră, prin aer tremurai,
Trecui ca o suflare prin părul maicii mele,
Lucii în două lacrimi, şi calea mi-o urmai.
Era un zbor fantastic, un zbor fără de nume,
Ca zborul lui Mazeppa pe calul său legat,
Şi treieram pe vânturi, şi colindam prin lume,
Purtat pe unde corpul odată mi-a călcat.

Câmpiile întinse păreau nişte năluce,
Şi Dunărea un şarpe dormind peste câmpii,
Tot omul o furnică ce naşte şi se duce,
Iar munţii cei gigantici abia nişte copii;
O pată cenuşie în josul meu s-arată,
E marea care vecinic cu pânze e-ncărcată
Şi dincolo pe ţărmul ce-a fost de zei iubit
Pe care-l încunună naramzul înflorit…

Italie iubită, — primeşte-o salutare
Cu tainica scânteie a sufletului meu…
În ceaţă piere apa şi sânul tău mi-apare
Florenţa, Roma, Neapol culcat pe lângă mare,
Molatic lazarone dormind — visând mereu.
Vezuviul în aer împinge zi şi noapte
Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum…
Sorento scaldă-n valuri naramzii plini de şoapte,
Pompeii lăcrămează la colţul unui drum.
Şi-n vecinică lumină mă duc fără-ncetare,
Trec mările albastre şi nu mai am hotare…
Munţi, dealuri, văi şi câmpuri străbat neobosit
Purtat de-aceeaşi rază, uşor şi fericit.
Oraşele sub ochii-mi le văd zăcând de-a rândul,
Şi unul după altul, mai repede ca gândul,
Ce zboară ca un fulger pe-o harpă de poet,
Se şterg, fără să-mi lase vreo urmă de regret.
Văzând aceiaşi oameni, văzând aceeaşi lume,
Urcau până la mine aproape-aceleaşi nume,
Şi când, la urma urmei, acasă m-am întors,
Asupră-mi începuse uitarea ca să treacă, –
Se uită totdeauna acela care pleacă,

Şi firul amintirii se rupe, de s-a tors.
În inimă nu este nici rană, nici durere,
Ca zilnic să păstreze întâia ei putere,
Şi nimeni nu rămâne a fi nemângâiat.
Tot omul află-n viaţă, în vreme, sau în sine
Puterea ce e-n stare durerea să-i aline…
E lege naturală când mori să fii uitat.
În groapă, corpul şubred abia îmi putrezise
Şi chipul meu cu totul în inimi s-ofilise,
Iar mumă-mea — chiar dânsa! — mai rareori plângea…
Uitare, cât mai iute, mângâi-o şi pe ea!
Din viaţa pieritoare, trecând în altă lume,
În viaţa fără moarte mă duc să strălucesc,
Şi făr-a mă-nţelege, şi fără s-am vreun nume,
Mă simt cu totul altul şi-ncep ca să trăiesc.
Dar cum deschis sta cerul, atuncea, deodată,
Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit…
Eram tot om, tot formă, tot lucru pipăit…
Privii către fereastră… — Era o zi-nnorată…
Născândele ei raze pieziş se strecurau…
Părea că e-n zăbranic natura îmbrăcată,
Şi frunzele la vânturi, gemând, se scuturau.

Noaptea de octombrie
de Alexandru Macedonski

Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară
A ieşit de-atâta vreme sfărâmând orice zăgaz,
Întinzându-şi nimicirea din o ţară-n altă ţară,
Şi în veci fără cruţare, neavând, nici dând răgaz?
În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,
Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.
Şi e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.
Şterge-n clipă o cetate, trece munţii dintr-un salt.
Lasă-n urmă numai leşuri şi târăşte-ncoa şi-ncolo
Dărmături muiate-n sânge cu popor după popor…
Se cutremură pământul zguduit de-un lung fior,
Iar toţi zeii vechi se surpă, ş-amuţit e chiar Apollo.
Printre ţipete şi lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,
Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,
Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.